Povestea cu Adriatica își are rădăcinile de
prin 2014 când, stând la o cafea cu doi prieteni, ne-am gândit noi, într-o
doară, cum ar fi să petrecem două săptămâni plecați teleleica, pe unde vrea
fiecare. Și, cum multe țigle nu avem pe casă, am transformat o idee într-un
fapt. Eu mi-am dorit să văd Muntenegru, George a vrut să vadă Croația, un
prieten (Alex) a ales Veneția iar soția lui (Bianca)a vrut să vadă Apusenii.
Din patru țări în două săptămâni, au
devenit pe traseu, șapte țări în șapte zile. V-am avertizat că este vorba de o
nebunie curată, nu? Ei, bine, chiar a fost! Însoțiți de un Gps rupt de
realitate, am ajuns, la îndrumarea lui, prin toată sălbăticia Serbiei. Am
străbătut zeci de kilometri pe drumuri de macadam, printre moschei (enorm de
multe prin acele coclauri), oameni binevoitori care nu vorbeau boabă de
engleză, și cârciumi. Iar când zic cârciumă, mă refer la ceva echivalent cu o stână
temporară de pe la noi, improvizată din scânduri mâncate de carii. Două cuvinte
ne-au rămas atunci întipărite în minte: Tutin și Kosovo. În rest, eram în
ceață, prin pustietăți necunoscute, terenuri minate, cu un Gps de o mie de ori
mai dezorientat decât noi.
Cum am tot auzit cuvântul „Tutin" de zeci de
ori, ne-a trecut prin minte să îl băgăm pe Gps. Așa am descoperit și noi că era
vorba de o localitate. De nu aveam o așa inspirație, mai aveam puțin și treceam
granița spre Kosovo. Dar, deh. Când terenurile minate nu îți spun nimic, automat
te îndrepți, ca floarea la lumină, spre o bombă. Ne-a oprit la timp un nene
care mai bunghea ceva engleză și chiar mai știa și câte ceva despre România. Cu
chiu cu vai, am ajuns și la Tutin. Ca o paranteză, a fost o perioadă în care românii
se plângeau că au fost furați în Serbia. Cred că așa ceva se poate întâmpla
oriunde în lume, chiar și în America. Ce să zic, noi nu am pățit-o deși, în
Serbia, dacă ne ataca cineva pe drumurile alea, nu ne-ar mai fi găsit nici
cotea acum. Am fi fost dați la dispăruți pentru eternitate. Revenind la Tutin,
pot spune că abia acolo am dat și noi cu ochii de civilizație dar, nu de una
extrem de veselă. Orașul purta încă un iz comunisto-industrial, în care găseai o
adevărată piață la fiecare scară de bloc. Toți vindeau câte ceva: fructe,
legume, haine, chițibușuri mai mult sau mai puțin folositoare. Era ca un
oraș-bazar.
Oamenii au fost și aici binevoitori cu patru
rătăciți ca noi. Mai mult, un polițist, cu toate că abia vorbea două cuvinte
în engleză, a fost drăguț să ne îndrume spre Podgorica (unde trebuia noi să fi
ajuns)într-un mod original. Ne-a cerut o hartă și s-a apucat să traseze pe ea
cel mai indicat traseu către Podgorica aceea după care am orbecăit noi pe la granița cu Kosovo. Cum
necum, am reușit să dăm într-un final, și de granița cu Muntenegru, lăsând în
urmă peripețiile din Serbia și îmbrățișându-le pe cele ce aveau să vină. Apăi
să nu credeți că toate pățaniile noastre s-au rezumat doar la Serbia. Neah,
s-au ținut scai de noi, pe tot parcursul călătoriei de care vă povestesc, au
fost ca râiele. Și totul a început chiar de la trecerea graniței când
George a pierdut pe puțin jumătate de oră stând de vorbă cu vameșul. Noi? Eram
în mașină, complet bulversați, neînțelegând neam de ce nu plecăm și ce anume nu
era în regulă de nu treceam odată în Muntenegru. După jumătate de oră, se urcă
și George ca o floare, la volan, și ne spune că au stat la taclale despre
fotografie, că grănicerul i-a spus ce și cum să vizităm și să pozăm. Mno,
bravas. Ce mai conta că în spatele nostru se făcuse ditamai codârla de mașini?
Unde e pasiune, ținem timpul în loc...și oamenii la coadă. :)))) Așa cum vă
spuneam la început, visul meu a fost să văd Muntenegru. Și, mulțumită Gpsului
aceluia bolnav la diblă, l-am văzut cap-coadă, trecând de la munte la mare, pe
serpentine și coclauri paralele cu drumurile civilizate pe unde o iau, de
regulă, oamenii normali la cap. Dar, noi ca Gpsul sau el ca noi. Eram un tot
unitar. Toți hai-hui, unul mai ceva decât altul. Pe oriunde ai lua-o, toate
șoselele din Muntenegru îți dau palpitații demne de o mare doză de Aspacardin. Dacă
cele normale sunt periculoase, imaginați-vă cum erau cele uitate de lume, prin
sălbăticia și boscheții prin care ne-a băgat gpsul. Și, al naibii, după ce că
ne-a dus pe acolo, s-a trezit să reconfigureze și traseul ore în șir, orbecăind
prin propriile hărți și dezorientându-se singur. Drumul nostru oricum nu avea
nici stânga și nici dreapta. Se ducea doar în față, prin hăuri adânci, fără parapeți,
cu loc de abia treceau două mașini milimetric una pe lângă cealaltă. Tot drumul
acela a fost parcurs cu geamul deschis, în așa fel încât George să poată auzi
mașinile care vin din contrasens. Rupți de foame, am făcut o sută și ceva de
kilometri doar prin prăpăstii și, credeți-ne pe cuvânt că Transfăgărășanul nostru
este mic copil. Stomacul gol a fost binevenit, la câte stângi-drepte au fost și
la câte frâne bruște deoarece aceia de pe contrasens aveau darul vitezei. De
plăcile comemorative ale acelei rute, nu are rost să vă precizez cred. Oricum,
erau cu duiumul. Când am văzut Podgorica aia, după așa peripeții, am zis că
l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Nu ne-a mai păsat de Apus, de frumusețea
timpului. La cum ne cântau stomacurile serenade, am dat buzna în primul market
și ne-am luat de mâncare. Priveam cu jind la cerul superb și multicolor, în timp ce mâncam
conservăraie pe pâine, pateu și salam, pe care le întinsesem pe portbagajul
mașinii. Noi urmăream cu tristețe cum ratăm fotografierea unui Apus minunat, în
timp ce alții se uitau la noi, ca vițeii la poarta nouă, văzându-ne în ce hal
de hămesiți eram și cum mâncam noi în mijlocul parcării de la market, pe
capotă. De la Podgorica ne-am îndreptat spre Budva și apoi spre Kotor. Le-am
vizitat noaptea. Îmi amintesc cât de frumos se vedeau vapoarele sosind în port,
de undeva de sus. Era de o frumusețe rară, pentru suflet. Dar, îmi mai amintesc
și prețul de 5 euro pentru o cafea de la tonomat, încât am zis că mai bine adorm
și înghit în sec. Doamne iartă-mă dar, tot atât era și un meniu la Mc.
De la Kotor spre Dubrovnik, busola prețurilor
mari s-a dat de-a dreptul peste cap. Croația este o țară destul de scumpă dar,
frumoasă. Totuși, comparativ cu Elveția, este ceva mai permisibilă buzunarelor.
Am vizitat Croația în lung și în lat, trecând puțin și prin Bosnia și revenind
mai apoi la Plitvička dar, și la renumita localitate Rijeka-Pula, pe care tot
românul o vizitează de curiozitate. :)))))
Trecând dintr-o țară în alta nu ne-a scăpat de
peripeții. Ba chiar cred că a fost cea mai nebună călătorie a noastră. Ce-i
drept, le-am și căutat cu lumânarea. Barem, cireașa de pe ditamai tortul s-a
pus la vamă, la granița dintre Bosnia și Croația unde, fără să vrem, am dat-o
într-un râs isteric toți patru. Pe fondul oboselii dar, și din pricina mâinilor
cucoanei vameșe, am răbufnit cu toții. Mâinile ei erau ca două lopeți de late și
nu am putut să nu ne imaginăm cum ar fi să ne dea muierea aceea un dos de palmă,
combinat cu ideea de cum ar fi să mai găsească asta și marijuana în vreo
mașină. Ce să vă zic? Română nu știa ea dar, cuvântul marijuana i-a fost suficient
să îl audă în râsoteca noastră încât să ne tragă pe dreapta și să ne ia la
puricat toată mașina și inclusiv lenjeria intimă. :)))))
Din neant, au apărut lângă noi trei maimuțe
înarmate, însoțiți de o masă metalică pe care ne-a rugat să punem tot ce avem
în mașină. Noi? Râdeam cu lacrimi, în timp ce executam ceea ce ni s-a cerut.
Mai întâi au luat interiorul mașinii: genți,
șosete, scrumiere, întrebându-se inițial dacă suntem fumați, văzând euforia pe
care o aveam. Nu au găsit, evident, nimic. Mai aveau puțin și demontau mașina
dar, nimic. Până și câinele lor antrenat pentru depistarea de stupefiante îi
privea plictisit. :)))))
Totuși, au trecut și la verificarea
portbagajului. Ei, bine, acela a fost momentul în care mie, personal, mi-a luat-o imaginația razna. În
minunatul portbagaj aveam toate cele necesare pentru camping. Le aveam la noi
preventiv, în cazul în care ne va apuca vreo dorință de a înnopta la cort. Cert
e că le împachetaserăm într-un mod, în care puteai jura că avem un mort în
portbagaj căruia vrem să îi facem expatrierea. :))))) O saltea gonflabilă era
înfășurată pe lung în saci negri de plastic, iar peste saltea era ditamai
toporul. :)))) Crezând că au descoperit marea cu sarea, ne-au luat la puricat
și toate ustensilele de camping. Noi le spuseserăm că nu au ce găsi acolo dar
ei Batman. Ei, și după stat o oră la verificări, au pus și ei întrebarea cheie:
„-De unde veniți?”
La care noi, cu lacrimi în ochi și durere de
stomac de la cât am râs, le-am zis, senin: „-Din
România"
La care unul din vameși: „-Adică voi conduceți
de acolo până aici de când?”
Noi: „-Da. De ceva ore bune. Ne-am mai oprit pe
ici-colo pentru plimbări și fotografii.”
Și abia atunci li s-au aprins lor beculețele și
au înțeles că râsul nostru NU era din cauza că am fi fumați ci, era datorită
oboselii acute. :))))) Un lucru a trecut neobservat pe lângă mine, adică cea
care vă povestește acum: faptul că George voia să mă ceară de soție, motiv
pentru care plimba inelul după el iar vameșul era cât pe ce să îl pună pe masă.
Însă, George a reușit să îi explice vameșului intenția acelui inel și, prin
urmare, partea aceasta a trecut neobservată pe lângă mine. Am aflat-o ulterior
și la momentul potrivit al acestei călătorii. Cu siguranță, dacă vameșul l-ar fi dat în vileag pe George
și el mă cerea de soție fix în acel loc, imaginați-vă că înainte de a vă
povesti cum am fost cerută, aș fi început toată istoria cu o mare porție de
râs. :)))) Oricum, unde voia el să mă ceară de soție, nu i-a ieșit. Dar, vă povestesc
ceva mai încolo și partea aceasta, la momentul potrivit.
Scăpați de vameșii Bosniei, cu chiu cu vai am
ajuns la Plitvička. Rupți de oboseală, am căutat cazare: 100 de euro de
persoană. :)))) Tot 100 de ani le-am
urat și noi să stea acolo. Ne-am dus mai spre deal, chiar pe lângă parcul
Plitvička, unde vedeai căsuțe de vacanță primitoare și frumoase. Am îndrăznit
să întrebăm la una din ele dacă există posibilitatea de cazare. Și DA, exista! Am
luat un apartament, cu bucătărie și o priveliște superbă la doar 60 de euro
pentru toți patru. Tot atât am dat și pe mâncarea comandată la un Restaurant
din zonă, unde am ronțăit toate bazaconiile, printre care și două Pizza gigant.
Eram rupți, ce să mai. :))) Apoi am mers să vizităm minunăția de parc. Poate pentru
unii este wow. Nici nu zic că nu este frumos. Însă, mie, personal, mi s-a părut
exagerat de cosmetizat. Până și cursul
cascadelor era aranjat în așa fel încât să cadă apa după cum vor ei. Totuși,
merită măcar o dată în viață să îl vizitați, dacă aveți ocazia și plăcerea. Două
amintiri dragi am din zona aceasta:
1. În parc am prins trei anotimpuri într-unul. A plouat ca de toamnă, apoi
a nins ca-n povești, apoi ne-a ars soarele ca vara.
2. A doua zi de dimineață, când ne-am trezit, ningea liniștit cu fulgi
mari, de ziceai că a venit Crăciunul cu două luni mai devreme. Priveam toți de
pe geamul apartamentului frumusețea de afară, până când ne-a trezit George din
visare și ne-a pus să împachetăm rapid, ca la armată, din simplul motiv că
afară ningea iar noi aveam cauciucuri de vară pe mașină. :)))) Dar, surpriză.
Pe croați iarna nu îi prinde nepregătiți, motiv pentru care, până am plecat
noi, șoselele toate erau curățate bec, bașca și uscate, de ziceai că au dat cu
feonul pe ele. Ne stricase George frumusețea de visare cu problema
cauciucurilor lui.
Porniți iar
la drum, am luat-o spre Pula. Nu, nu vă înjur. :))))) Așa se numește. :))) Trebuie
să vă recunosc că nici această zonă nu m-a încântat extraordinar de tare. Este
un orășel-port, cu un mesaj de am râs cu lacrimi: „Aci Marina Pula”. Mno, bun.
Chiar nu ne dădeam seama că acolo e. :))))) Cum nu ne-a dat pe spate, am
zăbovit puțin pe străzile orașului, ca apoi să ne continuăm călătoria spre
Veneția. Cu siguranță, mulți sunteți încântați de ea. Inclusiv George și
prietenii noștri. Mai puțin eu. Nu eram pentru prima dată în Veneția. Era deja
a treia oară când o vedeam. Cum nu sunt pasionată prea tare de apă, mare, ocean,
automat Veneția pentru mine este un fel de Lacustră a lui Bacovia, mă face să
îi simt umezeala în toate mădularele. Și, cum asta mi-a fost părerea, am căutat
să o și exprim. În plus, în timp ce toți ceilalți trei voiau să o viziteze iar
eu nu voiam decât o toaletă publică, i-am lăsat să meargă unde doreau și să vadă
toate piațetele și toată arhitectura deosebită (și identică pe toate
străduțele) a Veneției. Înainte de a pleca fiecare după cum îi e vrerea, prin
mirifica Veneție, îi povesteam lui George de faptul că m-am rătăcit întotdeauna
pe străzile alea. Râdea și se amuza pe tema asta zicând că e din cauza faptului
că nu știu eu să imi iau repere. Cert e că după vreo oră de umblat craila
alături de ei, i-am lăsat să își ia reperele necesare pentru a ajunge în Piața
San Marco, iar eu mi-am văzut de un capuccino și de ceva ronțăieli, zgâindu-mă
pe la toate căsuțele cu suveniruri. Orele treceau iar ai mei nu mai apăreau,
așa că îi sun să-i întreb pe unde sunt. Răspunsul a fost unul pe măsură: „-Nu știm,
toate par la fel.” Mno, bun, dragilor, cum era cu reperele mele pe care nu am
știut să mi le iau? :)))))))
Într-un
târziu au reușit și ei să ajungă și ne-am oprit cu toții să mâncăm. Lăsând
puțin deoparte părerea mea despre Veneția, ea este, totuși, fascinantă. Este un
loc unicat, un oraș întreg pe apă, cu mijloace de locomoție, poliție, taxi,
ambulanțe, pe apă. Chiar și pentru atât, merită vizitată sau dat un check pe
harta călătoriilor voastre. Mai sus, vă vorbeam de cererea aceea în căsătorie a
lui George. Acesta se voia a fi locul. Nu a fost și momentul. :)))) Nu știa că
nu mă omor după Veneția. A aflat-o pe parcursul călătoriei noastre. O dată în
viață a vrut și el să fie romantic și a rezultat doar un reumatism. :))))) Cert
e că s-a lăsat păgubaș. Șapte țări a vizitat inelul lui de logodnă până să
ajungă la mine. Nu-i nimic, din Veneția am continuat traseul bine stabilit încă
de acasă, noi patru și un inel ascuns prin mașină pe undeva și am luat-o agale spre Slovenia. Acesta a fost și anul în care ne-am
îndrăgostit iremediabil de această țară. Lăsând Veneția și Italia în urmă,
aveam un singur regret: Dolomiții, ale căror creste ne zâmbeau semeț. Cum
excursia noastră mai avea multe itinerarii de văzut, am căutat să nu ne abatem
de la traseu dar, ne-am promis că într-o bună zi vom reveni și le vom străbate
potecile. La doi ani diferență, așa am
și făcut! Dar, să revenim la Slovenia. Să nu credeți că dacă ne-am îndrăgostit
de ea, am și fost primiți cu brațele deschise din prima. Nuuuu, nici vorbă.
Doar aveam în bagaje ghinionul după noi. Fapt pentru care ne-am cam încasat o
amendă pe nedrept. Totuși, nu i-am condamnat dintr-un singur motiv. Toată
această poveste a noastră a schimbat ceva, respectiv modul în care sunt făcute
vignetele. Deoarece am parcurs drumul pe autostrada lor până la Ljubljana, am
luat o vignetă. Nicăieri nu spunea că trebuie lipită pe parbriz sau unde anume.
Motiv pentru care amenda încasată a fost de 150 de euro, cu plata pe loc. În
caz contrar, se luau actele șoferului și rămânea în Slovenia până la achitarea
amenzii. Dacă nu am fi achiziționat deloc vigneta, ne-am fi luat 300 de euro
amendă. Și mai grav! Cert e că nu am putut să nu facem ceva garagață, deoarece
nicăieri nu scria sau nu ți se spunea că trebuie lipită pe parbriz. Limba
slovenă nu este accesibilă oricui iar pe vignetă nu aveai niciun alt detaliu
în engleză ori vreo schiță care să îți arate ce ai de făcut. Ei bine, pentru
această istorie, am sunat la ambasadă, apoi la consulat, i-am făcut pe cei de la
autostrăzi cu ou și cu oțet. Prietena noastră Bianca, sigur a rămas, ca și noi,
cu amintirea unei propoziții fenomenale, spusă celor de la consulat: „-We are
going to cerșim" :))))) Ei, nu, nu ne-am dus să cerșim nimic. Am achitat
amenda aceea cu ce euro mai aveam prin buzunare, mai cu seamă că aceasta era
deja întoarcerea spre țară și, prin urmare, aveam ceva mai mulți lei pe care nu
ți-i prea schimba nimeni. Dar, tot slovenii ne-au descurcat și ne-au oferit
soluții. Toată această întâmplare a dus, totuși, la o schimbare în domeniul
vignetelor. Acum, ai pe spate instrucțiunile și în engleză dar, și desenate. Ca
atare, în Slovenia, chiar dacă, poate, inițial, ți se face o nedreptate, poți
fi sigur că ea se remediază în timp. Când vezi că lucrurile se mișcă și se
schimbă în bine, nu ai ce reproșa și nu poți spune decât: „-Jos pălăria!”
Ljubljana este
un oraș studențesc, orașul dragonilor, al legendelor, unde castanele coapte și
podurile cu lacăte îți îmbie privirea. Mai multe povești despre Slovenia găsiți
și într-un articol separat, de pe acest blog. De aceea nu voi spune prea multe
aici. Însă, vă îndemn să o vizitați. Slovenia este țara care fură inimi prin
legendele sale, orașele și peisajele impresionante.
După
vizitarea Sloveniei, am revenit în Croația dintr-un singur motiv: aveam atâtea kune
încât trebuia cumva să îi cheltuim până să revenim în țară deoarece exista
riscul să nu ni-i schimbe nimeni. Așa că ne-am cumpărat tot ce se poate de acei
bani. Tot ce însemna euro îi prăduisem deja pe amenda din Slovenia. Tot ce însemna
kuna am reușit să cheltuim la întoarcerea spre țară. Îmi amintesc că am luat pe
ei inclusiv pâine...o pâine atât de uscată că puteai s-o consideri armă albă
și, dacă dădeai cu ea după careva, sigur îi spargeai capul. Dar, a fost bună cu
niscaiva mere verzi după care a poftit Alex. :))))
Din Croația
până la graniță am mers în continuu. Ne doream să ajungem acasă, ne era poftă
de mâncarea noastră tradițională, de o ciorbă sănătoasă sau o tocăniță. Unica
oprire a fost prin Ungaria la un Exchange pentru a schimba ceva lei în forinți.
Cum forinții au cifre fantasmagorice, la prima vedere părea că suntem bogați.
Și am fost bogați până la cei câțiva litri de benzină pe care i-am băgat contra
zecilor de mii de forinți pe care îi aveam. Până la graniță ne-a țâțâit fundul
pentru că nu eram foarte siguri că ne va ajunge combustibilul. A fost un moment
remarcabil. Fix la 12 noaptea am trecut granița cu rezervorul pe roșu,
spunându-i La Mulți Ani Biancăi. :)))) Dar, trebuie să recunosc că am avut după
noi și un mare pomelnic de noroc pentru că draga mașină ne-a lăsat în pana
prostului doar la prima benzinărie, în pompă. Încă ne mai imaginăm cum ar fi
fost să împingem la mașină pentru a trece granița, în timp ce îi cântam Biancăi
La Mulți Ani! :)))))))))
Ajunși în
țară, cu lei în buzunar, eram în siguranță. Lei aveam, la benzină am făcut
plinul și am mers glonț până la Oradea unde ne-am cazat la prima pensiune
ieșită în cale. Apoi, leșinați după mâncarea de acasă, am dat iama într-un
restaurant și ne-am comandat porții de ciorbe și de felul doi. În noaptea aceea
am căzut frânți iar a doua zi am avut parte de cea mai călduroasă zi de toamnă,
în timp ce părinții ne spuneau că în București ninge de rupe. Și uite așa am ajuns
și la cel de-al patrulea itinerariu al nostru: Apusenii.
Până în
Apuseni am străbătut 6 țări: Serbia, Muntenegru, Croația, Bosnia, Slovenia,
Italia, Ungaria. Și da, tot nu am fost cerută de nevastă până în clipa în care
am ajuns în Alba Iulia. Motivul lui George? Citez: „-Sunt naționalist"
:)))))După cum vă ziceam, am prins atunci în România acea toamnă târzie și caldă. Am putut admira cele mai frumoase nuanțe de ruginiu. Dumeștiul era minunat. În acel an
nu era atât de străbătut ca acum iar gunoaiele nu zăceau doldora. Avem o țară
extraordinară dar, ne lipsește crunt educația! De atunci și până în prezent, mergem
anual la Dumești, îl elogiem și îl fotografiem, îi strângem cât putem din
gunoaiele lăsate de alții, plângem când vedem cum de la an la an șurele se
dărâmă. Chiar am încercat să inițiem cumva o campanie de restaurare a șurelor
din zonă. Ni s-a spus să nu ne agităm căci, sunt proprietăți private iar alții
ne-au cam luat în derâdere. Este, totuși, un gând care nu ne dă pace și pe
care, oricât de greu va fi, îl vom pune în practică. Altfel, Dumeștiul nu își
va mai putea spune povestea nici măcar în fotografie. Suntem călători, este un
mod de viață dar, oriunde mergem, rădăcinile noastre sunt acasă. Cu cât plecăm
în afară, cu atât inima ne îndeamnă să luptăm pentru păstrarea tradițiilor
românești și pentru promovarea ei ca țară.
- Cam așa a arătat traseul nostru:
Porțile de fier- Kladovo-Negotin-Zaječar-Izvor-Kraljevo-Raška- Trnava-
DugaPoljana- Ugao- Tutin (60 de kilometri de macadam)- (Muntenegru) Podgorica
(180 de kilometri prin munți)- Budva (Muntenegru)- Kotor- (Croatia) Dubrovnik-
tranzit Bosnia- Split- Zadar- Plitvička- Rijeka-Pula-Veneția (Italia)- Slovenia
(pe autostradă până la Trieste)- Ljubljana- Croația (Varaždin)- Ungaria
(Barcs)- Pĕcs- Baja-Szeged- Nădlac
**de la Tutin, când ajungi la Andrijevica se merge pe un drum prin
munți, până la Mrke**
La doi ani distanță, prin 2016, am
reluat acest traseu dar, l-am reconfigurat în așa fel încât să fie ceva mai
decent. Muntenegru s-a dovedit la fel de prietenos și primitor, iar Croația la
fel de scumpă. :)))) Dar, este un itinerariu ce merită străbătut. Din 2014 și
până în prezent noi l-am tot reluat. Toată Coasta Adriaticii îți taie
răsuflarea. Nu, nu este un traseu ușor dar, parcurs cu atenție, cu siguranță
veți avea cele mai frumoase amintiri, fie ele de vacanță, fie ele fotografice.
- Și așa arată amintirile noastre în poze și fotografii...sau invers :))))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu