Una dintre cele mai bune lecții de maturitate în privința muntelui, ne-a dat-o tura de pe Transfăgărășan. Pentru unii a fost o învățare de minte pe parte de echipament, pentru alții un semnal de alarmă în privința grupului pe care îl formează pentru astfel de escapade foto. Vedeți voi? Atunci când mergi cu oameni trecuți de vârsta adolescentină, te aștepți ca ei să aibă la ei acea doză de responsabilitate.
Iar atunci când știi că ai mai făcut alături de ei o drumeție, te aștepți să fie conștienți de faptul că muntele înseamnă, în primă etapă, două lucruri elementare: 1. Bocanci și 2. Haine groase. Dar, nu, nu se întâmplă deloc așa, chiar dacă tu, ca inițiator al acestor reuniuni, le spui clar detaliile acestea, cu prețul de a te repeta ca prostul sau de a fi luat în derâdere de oamenii cu experiență. Ca atare, atunci când vă propuneți astfel de escapade, indiferent cât de nonpericuloase sunt ele în aparență, aveți grijă la următoarele aspecte:
1. Dați toate detaliile, de la șiretul bocancului și până la vârful degetului. Cine nu citește, să stea acasă!
2. Vă vine să credeți sau nu, uneori, e bine să exagerați puțin în privința dificultății traseului sau a călătoriei, pentru a tria foarte bine grupul care vă însoțește! Cu prețul de a părea nebun!
3. Înainte de a alege grupul, întrebați-i cam câte drumeții au făcut la viața lor și, cel mai important, CUM?
4. Dacă înainte de a pleca pe o cărare de munte, îi vedeți neechipați corespunzător, da-ți-le șuturi și trimiteți-i acasă! Știu, sunt rea sau dură DAR, MUNTELE NU ESTE O GLUMĂ PROASTĂ!
Probabil, vă întrebați de ce am început această poveste așa. Nu, pe Transfăgărășan nu s-a întâmplat nimic foarte grav. Le-am prevenit și le-am remediat, ne-am reorganizat în funcție de împrejurări și, Slavă Cerului, deciziile luate atunci au fost unele bune, în așa fel încât să îi aducem acasă pe toți, teferi și nevătămați. Totuși, vreau să cred că pentru cei care au participat atunci la această excursie, v-a fost o lecție pe veci. Sigur, printre noi, au fost și oameni pregătiți: vreo cinci la număr. Și, totodată, au fost și de mare ajutor. Cred că dintre ei, de Ștefan am fost cea mai mândră. Până la Transfăgărășan, în toate celelalte escapade cu noi, el a învățat câte ceva în privința muntelui. Ca atare, la această reuniune, m-am putut baza pe el pentru a coborî de pe munte cu cel mai dificil grup cu putință, exact cu acea mână de oameni care au luat în derâdere și detaliile spuse de mine, faptul că le-am interzis să urce până la destinație dar, și faptul că le-am interzis să aibă mâncare în rucsaci pe un traseu de noapte. Un alt om pe care m-am putut baza atunci, a fost George Gabriel (Tizu', cum îi spunem noi). A revenit cu un alt grup care, se ducea la picnic, în vârf de munte, pe timp de noapte.
Pentru acești oameni, timp de două săptămâni, eu am vorbit chineza. Nu au auzit, nu au citit, nu au ținut cont de absolut nimic din ceea ce le-am spus. Și, public, le promit un singur lucru: Dacă vom mai pune la cale o astfel de idee, veți sta frumușel acas’ sau, dacă vă încăpățânați să mergeți, o faceți pe barba voastră! Nimeni nu este dator să vă adune de pe munți doar pentru că sunteți voi creanga și dați ignore tuturor detaliilor, nici măcar Salvamontul!
Dar, să continuăm povestea. Inițial, la baza muntelui, împărțisem echipa în două. Bătrânii și copiii erau cu mine. Ceilalți, erau cu George. Bătrânii și copiii au mers ce au mers și apoi i-am coborât la cabană. Dintre cei care erau cu George, aproape jumătate trebuiau să revină și ei la cabană, înainte de Apusul soarelui. Dar, ei Batman. În bermude, ițari, pantaloni scurți, șlapi și flintice subțiri ca ceapa, au vrut să facă pe grozavii și s-au dus până pe vârf. Când am văzut că se lasă seara și ei nu mai apar, am început să reconfigurez echipa. Primul care a coborât a fost Gabriel împreună cu o parte din ei. Au ajuns teferi, în regulă, cu o mică excepție: un trepied uitat craila pe munți. În tot acest timp, George împărțea geci și haine tuturor celor care se încăpățânaseră să rămână sus și nu au catadicsit nici în al nouălea ceas să coboare la cabană.
Cum semnalul era unul îngrozitor de slab, am dat cu greu de George la telefon. Când am reușit să vorbim, am stabilit să repliem echipele în două: astfel, alături de Ștefan au coborât toți cei care înghețaseră în ultimul hal (și nu, noaptea pe munte nu se fac grătare și nici plajă!) iar restul, care erau ceva mai pregătiți, au plecat în căutarea trepiedului și, apoi urmau să coboare.
Toate au fost bune și frumoase până la grupul însoțit de Ștefan. Atât George cât și Ștefan i-a întrebat dacă au mâncare la ei. Toți mâlc. Nimeni nu avea nimic până în clipa în care li s-a făcut foame. Și, ce să vezi? Ieșeau sandwichurile și bananele de ziceai că au făcut magie! Nici măcar atunci, înainte de a porni coborârea, nu au auzit de faptul că mâncarea trebuia să NU mai existe în rucsacii lor. Urmarea a fost dezastru. Că a venit ursul pe urmele lor este nimic! După cum spuneam și în povestea cu Bucegiul pe timp de noapte (pe care o găsiți pe acest blog), ursul NU este problema principală ci, faptul că, pe timp de noapte, când este activ și în căutare de mâncare, el își avertizează prezența prin dărâmarea de pietre. Dacă pe Bucegi nu există problema de a pica bolovani în cap, pe Făgăraș, din păcate, căderea de pietre este masivă, roca se erodează mai rapid iar stabilitatea ei este una precară! Fapt pentru care, după ditamai pauza de picnic luată de acest grup, a venit și ursul îmbiat de mirosurile de hrană. Și, în loc de o pietricică de avertizare, a picat ditamai bolovanul fix prin spatele liderului de grup, Ștefan. Din fericire, nu a fost nimeni accidentat. Acela a fost momentul în care ne-am luat panică. În secunda doi m-am trezit alergând inconștient pe traseu, spre ei, în timp ce sunam să văd dacă sunt în regulă cu toții. Le-am spus să cânte, să bată din palme, să facă o gălăgie cât pot ei de tare, dându-mi seama că la baza prăvălirii acelui bolovan stă un urs. Însă, ce nu am prevăzut atunci, era siguranța mea. Pe a lor o rezolvasem dar, de mine uitasem cu desăvârșire. :)))))) Alergam spre ei într-un suflet în timp ce ursul fugea de ei tot într-un suflet...spre mine! :)))) Până la această experiență, am mai întâlnit eu urși. Îi văzusem fie în lateralul meu, fie alergând în josul văilor dar, față în față, la distanța de maxim doi metri, niciodată. Pentru mine a fost acel moment în care s-a dus naibii toată teoria învățată despre cum să reacționez dar, și tot calmul meu în astfel de întâlniri. Am reușit cu brio în acea noapte să fac cea mai mare greșeală ever: să rămân nemișcată, în picioare, în loc să mă ghemuiesc. Norocul meu a fost acela că ursul era deja pe fugă și speriat, atât de zgomotul făcut de grupul buclucaș dar și de zgomotul crunt al bolovanului pe care îl lăsase în urma lui. De aceea, în clipa în care a mai și dat cu ochii de mine, care stăteam ca o stană de piatră în drumul lui, ursul a prins viteză și dus a fost. Într-un final, toți membrii grupului au ajuns teferi și nevătămați, cu lecția învățată pentru viitor (zic și sper eu) și, aciuați la pensiune, am dat-o pe somn și încălzitoare naturale, să ne revenim. Cu siguranță, cineva dintre noi a avut nevoie să își revină cam de jumătate de sticlă de votcă. :)))) Nu dau nume dar, cert este că nu avem nici cum să o uităm, mai cu seamă că s-a ambiționat să urce pe traseu de noapte, cu rău de înălțime și atacuri de panică, făcându-ne situația și mai dificilă de cât era. Cred că la final de așa peripeție, merita jumătatea aia de votcă pe deplin. :))))))
Cât despre mine? Cea care scrie mult și vă plictisește cu istoriile de pe acest blog? Lăsând deoparte faptul că de atunci și până în prezent, nu mai iau pantofari la drum, indiferent cât de ușor este traseul, am ajuns și la concluzia că sunt și o bună sperietoare de urși, amintindu-mi și o altă întâmplare mai veche tot de pe Transfăgărășan, când am țipat la George: „Urcă în mașină ACUM”, încât și ursul văzut înainte să țip, a executat „ordinul meu", îndreptându-se înapoi în bârlog. :))))))
De această experiență ne vom aduce aminte tot timpul. Este acea lecție care ne-a învățat cum să ne asumăm nebuniile frumoase în așa fel încât ele să rămână amintiri plăcute și experiențe unice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu