Fotografi Hai-hui pe Postăvaru

Singura dată când mi-am serbat cu adevărat ziua de naștere a fost în 2016, ianuarie. Până la acea dată, fix de ziua mea se nimereau toate buluc: fie examene și trebuia să învăț, fie vreun deadline. Și, sinceră să fiu, nici nu mă omoram în a-mi serba ziua. Nu mi se părea nimic extraordinar în asta. Cert e că în anul acela s-a nimerit ca ziua mea să pice într-un weekend și, cum nu aveam niciun plan de a face cumva ceva special, m-am gândit să reunesc grupul și să mergem craila în vârf de munte, prin nămeții și toate codurile portocalii și roșii de ninsoare. :))))

Oricum, pe fotografii aceștia hai-hui îi veți regăsi întotdeauna acolo unde sunt cele mai mari vifore și vijelii. Ca atare, dacă avem ceva specific nouă, apăi sunt două aspecte: unde trăsnește sau dă cu zăpadă, suntem noi! Unde e munte și e noapte, suntem tot noi! :))))) Practic, ce nu ar face un om normal, facem noi. =)))))) =))))) Noi nu facem nici turism și nici fotografie asfaltică. Noi facem tot ceea ce nu se încumetă niciun om dedicat tabieturilor să facă, ieșind din acea zonă de confort și stare vegetativă.

Mno, bun, cum ziua mea nu anunța nimic special, mi s-a năzărit să mergem la Postăvaru, un loc de suflet pentru mine. Nu mi-am dorit decât să am alături oamenii dragi, o chităreală și o cabană la naiba-n praznic unde să ne ningă. :))))) Atât. Apăi le-am avut pe toate. După o așa drumeție, aveam zăpadă până în gât, de am zis că plecăm de acolo la primăvară. Toată noaptea aceea ne-am bucurat precum copiii de ninsoare, ne-am bătut cu zăpadă, am cântat până am răgușit și, pe ici-colo s-au mai făcut și ceva fotografii. Cui credeți că i-a mai ars de fotografie la ce basm era în jurul nostru? Uneori, sufletul te îndeamnă să privești și să trăiești momentul. Și atunci lași aparetele foto și te bucuri de spectacolul pe care ți-l oferă natura. Acela a fost anul în care am primit două surprize și cadouri de suflet și pe care le voi păstra în amintiri ca pe cele mai prețioase clipe: o piesă cântată la chitară și pentru care îi voi mulțumi lui Costi Căprioreanu de fiecare dată și, un tort. :)))) Da, tort. :)))) Unul despre care nu am știut și nici măcar nu am bănuit nimic. Să oferi cuiva un tort, nu pare greu. Ce a fost greu și m-a făcut să mă crucesc de-a dreptul, este un singur lucru: „Cum Doamne iartă-mă l-au cărat prin nămeți, tone de rucsaci, pârtii de schi, până în vârful muntelui, unde era cabana, și să fie și întreg?” :))))) Fiind ianuarie, luna în care pârtiile și cabanele sunt pline ochi, este dificil să găsești locuri libere. Dar, am fost norocoasă sau, mai bine zis, norocul meu a purtat numele unui prieten drag: Duțu, care a intermediat cu brio șederea noastră la Postăvaru.

Credeți-mă, aceasta rămâne și în prezent cea mai de preț și de suflet amintire a mea. Și vă iubesc pentru asta!

Ziua plecării a fost „minunată”. Prin viscol și troiene, înnotând și târșâindu-ne picioarele, am ajuns cu chiu și vai la baza muntelui. Aveam zăpadă și-n chiloți și cu toate parazăpezile și pantalonii de munte, eram leoarcă. :)))) Dar, pentru așa cod roșu de ninsoare a meritat fiecare clipă! Fiți siguri că vom repeta experiența și, sperăm ca data viitoare să putem prinde și o mare de nori. Cândva, pe Postăvaru am putut admira un astfel de spectacol. Nu-l vezi des și este o bucurie și o încântare pentru un fotograf.